Scrisoare

Stimate maestre, care sunteţi autorul meu preferat, că Crima letală am tot citit-o până când mi-au luat-o, că zice Xreader:

- Numa’ cartea asta o ai în casă?

Care i-am zis:

- Asta-i cea mai faină! Ce-ai vrea să citesc, Şarama?…

Revenind, mi-au plăcut foarte mult toate lucrările Dumneavoastră, cu Nataşa, cu Caius, cu Marieta, cu Nataşa, cu Onici, cu Remus, cu Nataşa… Într-un cuvânt: toate!

Astăzi fiind 18 mai care este, peste două zile e aniversarea zilei de naştere a lu’ maică-mea şi nu ştiu ce să-i iau, că ea tot zice:

- Mai fă şi tu economie, nu toată ziua Wishkas şi grifoar şi zgardă anti-purici şi litieră de inox…

- Da’ tu, că ţi-ai luat maşină? – am întrebat-o şi a roşit, că la ea se vede, că-i blondă, da’ se vopseşte, care anu’ trecut i-am luat vopsea de păr şi când s-a dat a ieşit violet, că am făcut economie, cum m-a învăţat, şi-am luat-o pe cea mai naşpa.

Care acum ea zice că se bucură că-i ziua ei, că Kami e mai în vârstă, şi de aia…

Că eu m-am gândit că să nu-mi f… forţez economiile, că mai bine să-i dau o scrisoare frumoasă de ziua ei, că-i pe gratis şi ea tot citeşte toată ziua, care vă rog să mi-o scrieţi, că sunteţi maestru.

Vă mulţumesc anticipat şi ziceţi-i lu’ Nataşa că treaba aia încă nu s-a putut face, că a zis domnu’ Tucă că numa’ onaniştii îşi fac blog, care eu nu-s onanist, mie-mi dă mama pastile, da’ vorbim pe web.

Cu neţărmurită stimă şi consideraţie,

Piţi Star.

Primind scrisoarea de mai sus, am decis s-o public, deoarece nu poate fi cadou mai frumos pentru o mamă decât rândurile izvorâte din inima curată şi sufletul gingaş ale propriului copil.

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (X)

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (X)

Filomela IX

Astăzi, coana Vetuţa, purtată pe aripile amintirilor la vremurile de odinioară când trăiau mai aprinşi - că de drag, nu-i vorbă, îi era drag şi acum Titi, dar altfel decât atunci când îi era ei ruşine de dorinţa ce-i înfierbânta pântecul unde purtase cei trei copii - vărsă apa din lighean cărând-o cu găleata şi-l sprijini de ultima treaptă a scării, cu gând să-l ducă în magazie după ce închide găinile. În spate, la găini, o zări printre ostreţe pe Lituţa, nevasta lui nea Ghiţă. Lituţa descoperise o scândură desprinsă de la coteţul porcului, porcul ieşise, Dumnezeu ştia pe unde umblă, iar Lituţa, cu un ciocan în mână, căuta să bată scândura la loc.

- Ai auzit, vecină, ce-au făcut dracii de copii? A lu’ Cur Putred, a lu’ Balena şi-a lu’ Ţâţucă.

- Nu, vecină, că eu n-am ieşit azi în uliţă, am dereticat prin casă. Ce-au făcut?

„Ai dereticat tu, ai dereticat la curu’ lui Titi, parcă aţi fi tineri porumbei, acuma vă giugiuliţi” - zise Lituţa în gândul ei privind-o pieziş pe Vetuţa. Nu putu să nu recunoască admirativ şi plină de invidie că Vetuţa, la vârsta ei, încă e femeie frumoasă…

- Ce-au făcut… Au intrat în casă la Şmaleri, acolo unde stă August Palton, şi au băut ce-au găsit prin casă, s-au îmbătat şi au dormit ca nişte glugi de păpuşoi. Asta au făcut! Ăştia-s copii? Ăştia-s diavoli, nu copii!

Coana Vetuţa, recunoscută pentru bunătatea inimii ei iertătoare şi înţelegătoare, încercă să le ia apărarea:

- Lasă, dodă Lituţă, or fi fost curioşi şi ei şi apoi, ăla, Minelu nici nu închide uşa…

- Ce lasă, surato? Azi un ou, mâine un bou! Ca ăştia de s-au îmbogăţit! De-au furat ţara dintr-un capăt, de la Revoluţie! Au tras ca câinii de ciosvârtă! Şi pe ăştia nu i-o fi bătut nimeni când or fost mici! Lasă azi, lasă mâini!… Ce să caute în casa omului să-i scotocească prin lucruri şi să dea foc? Că, cică, au dat foc la băutură să vadă dacă arde! Dacă aprindeau casa şi de la ea, se aprindeau alte căşi?

- Ei, bine că nu s-a-ntâmplat. Da dumneata de unde ştii?

- De unde ştiu, de unde nu ştiu. Mai ies şi eu din casă să aflu ce se mai petrece în societatea noastră… - ţuguie buzele doda Lituţa. Am fost la butic să iau nişte macaroane să-i fac lu’ al meu macaroane cu brânză, că i-a căşunat, şi mă-ntâlnii cu  Coşoveanca, toată plânsă şi smulsă. Cică Costin al ei a fugit de-acasă, de răul lu’ Coşoveanu, că una-două „poc! poc!” - îl bătea pe-ăsta micu’ pe unde îl prindea. De la ea ştiu, cică a venit August Palton acasă mai devreme - că ştii că el vine numa’ noaptea, umblă ca huhureţii - şi i-a găsit pe ăştia dormind în pat ca fasolele-n păstaie, beţi curcă. I-a trezit binişor, le-a dat să bea limonadă - auzi la el, după ce că i-au făcut deranj pe-acolo şi i-au băut Caramelu’ primit de la sinagogă, le-a făcut limonadă! Şi ăsta nu-i normal - i-a scos la aer, după asta l-a dus pe fiecare …

Doda Lituţa nu mai apucă să spună unde îi dusese August pe copii. O bufnitură urmată de o zdrăngăneală, de ai zis că s-a surpat pământul şi a-nceput războiul, străbătu negrul nopţii. Cele două femei se repeziră fiecare în curte, să iasă în stradă. Când trase poarta grădinii, Vetuţa îl zări pe Titi îngenunchiat la capătul scărilor, ţinându-se cu mâinile de ligheanul lui de baie şi mormăind ceva. Cu prezenţa ei de spirit, Vetuţa îşi dădu seama că nu-i bine să te apropii de un om în primele secunde după ce se loveşte, păţise şi ea. Se dădu la umbră şi încercă să distingă prin întuneric ce-a păţit Titi. Titi, cu toată furia pe care-o dezvoltă o durere care te invadează în momentele imediat următoare lovirii, ţinea de cădiţă cu amândouă mâinile şi o trântea de pietrele aleii vrând s-o facă ţăndări, pentru că din cauza ei căzuse. Vetuţa, privind scena, abia îşi ţinu hohotul de râs. Urmarea a meritat. Titi, pe care nu-l auzise în toată viaţa lor împreună nici drăcuind, tot dând cu ligheanul şi mormăind, când acesta se sparse în zdrenţe de plastic, explodă într-o înjurătură care era quintesenţa nemulţumirilor sale şi expresia supremă a  dispreţului său pentru această situaţie:

- ’Te-n gură!…

După aceste vorbe, nu mai rosti nimic. Se răcorise. Se adună de pe jos. Se îndreptă, aşa şchiopătând, înspre poartă, să vadă cine-l strigase. Din poartă, îl văzu pe Ghiţă căzut în mijlocul drumului şi se mai înveseli, îi mai trecu niţel năduful. „S-a îmbătat şi ăsta! Dacă nu ştii să bei, mă Ghiţă, de ce bei?”  - apoi, tare:

- ‘nă seara, don Ghiţă!

- Bună, pe dracu’!

- Da’ ce s-a-ntâmplat cu dumneata? - întrebă, din poartă, Titi, răcorit de-a binelea.

- A scăpat porcu’ în uliţă şi am vrut să-l prind. Am călcat strâmb şi am căzut. Asta s-a-ntâmplat.

Doda Lituţa apăru ca o furtună prin poartă, îl înhăţă pe Ghiţă de subsuori şi strigă la Titi:

- Hai, don Titi şi dumneata să m-ajuţi, că nu pot singură!

Titi abia se dezlipi de poartă. Îl luară unul de-o subţioară, unul de alta şi-l cărară încet, gâfâind, până în casă. Abia acolo observă Lituţa sângele de pe obrazul şi de pe mâinile lui Titi:

- Da’ ce păcatele ai făcut?

- Am căzut. Ce să fi făcut? Mi s-a părut că aud cum mă strigă cineva şi am dat buzna din casă, m-am împiedicat de lighean şi am căzut.  Asta e. Mă duc acasă să mă cert cu Vetuţa. Sau să mă-mpac… - zâmbi el într-o parte.

Gemetele lui Ghiţă le întrerupseră conversaţia. Titi se duse acasă, iar Lituţa îl oblojea pe Ghiţă, în timp ce-l bodogănea:

- L-a strigat dracu’ din corci şi pe-ăsta! Auzi, se duce să se-mpace, deşi nu-i certat cu muieri-sa! Li s-a suit curu’-n cap, lu’ alde Tismineni. A-nebunit lumea, ce mai calea-valea Şi tu, mă Ghiţă, ce dracu’ nu te uiţi pe unde calci? O să calci într-un căcat într-o zi şi n-o să-ţi dai seama!

„Am călcat în el când te-am cunoscut pe tine” - zise Ghiţă în gând şi gemu strategic s-o îmbuneze pe Lituţa.

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (IX)

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (IX)

Filomela VIII

Răcoarea serii era străbătută ici-colo de lătratul intermitent al unor câini de curte, câini care latră hotărât, şi de cârcâitul speriat al câte unei găini. În mahalaua Sicofanţilor, seara are miros de lapte afumat, de mujdei de usturoi şi de ceapă prăjită. Până la lăsarea nopţii, parcă fiecare minut coboară scara întunericului cu o treaptă. Nea Ghiţă, alergând după porc pe uliţă, îşi pierdu un şlap, călcă strâmb pe-o piatră rotundă, îşi suci glezna  şi-şi pierdu echilibrul prăvălindu-se cu bufnitură în praful de-l înconjura ca o aură.

- ‘Tu-ţi naşterea şi încreţirea mă-tii de umflat! De nu te fac eu io grătare în seara asta, să nu-mi zici mie Ghiţă! Aliu-valiu! Picioru’ meu! Titiiii!!! Grijania şi anafura cui te-o făcut!

Nea Titi, auzind zarvă şi mai ales numele lui strigat prin fereastra dinspre curte pe care o ţinea veşnic deschisă -  ori, dacă era iarnă, cu perdeluţa scoasă din cui să vadă cine mai trece pe uliţă -, îşi luă în viteză tenişii lui ferfeniţiţi, încălţaţi numai pe vârful piciorului şi se repezi pe scări. Nea Titi avea casă chivernisită, cu patru camere bune, în două dintre ele nu stătea nimeni. Numai în cele dinspre curte se mutase el cu coana Vetuţa de când ieşise la pensie.

- Adică pentru ce am muncit io, toată viaţa? Să stau în chichineaţa aia din fundu curţii? - a exclamat el la „şedinţa” obişnuită de vinerea de la „nonstop”, unde bea “jamăici la botul calului” împreună cu alţi pensionari în timp ce puneau ţara la cale -. Adică nu merit eu atâta lucru (adică să stea în casă, ca oamenii) după ce mi-am bătut 35 de ani şperlă-n cur prin stepă, să le facem conducte şi să le dăm gaz acuma la ioropeni? Stau şi eu după normele ioropene. Numa’ baie mai trebuie să-mi fac!

Asta era singura neîmplinire a lui nea Titi. Îşi făcea baie zilnic într-un lighean mare, verde, rotund ca un ciubăr, pe care i-l căra coana Vetuţa în casă, lăsa perdeaua, punea apă fierbinte din cazanul care dormita permanent pe plită, adăuga apă rece din găleata de tablă, o verifica cu cotul până o potrivea din fierbinţeală - numai bună - şi-l striga pe nea Titi:

- Titiii!!!! Titiiii! Da’ matale nu mai termini odată cu poveştile? … Hai, că ţi se răceşte BAIA!!!”

Nea Titi, când auzea de baie, lăsa tot. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să adaste despuiat în apa călduţă, mirosind a flori de câmp şi a ce-i mai punea coana Vetuţa în ea „să miroasă frumos”. Uneori se „prindea” sforăind şi, trezindu-se, îşi dădea seama că apa e rece demult. Se învelea repede în prosoapele care-l aşteptau, împăturite „ca la otel”, pe scăunelul de lângă cădiţă şi apoi fugea în cealaltă cameră, la televizor, să vadă „ce-au mai făcut ăştia”. Urmărea ştirile cu sfinţenie, ştia mai bine decât orice analist politic încotro „bate” fiecare politician, în ce gaşcă e, ce avere are şi ce învârte.

Când estima coana Vetuţa că şi-a terminat Titi al ei „scăldatul”, se furişa binişor, strângea prosoapele, le ducea afară şi le întindea pe sârmă să se zvânte să nu le bage ude în coşul de rufe; câteodată, când era mai bine dispusă, îşi băga nasul în ele şi le mirosea … miroseau ca Titi în vremurile de demult când dormeau înlănţuiţi, când se întorcea el acasă de la Kazahstan, după un an întreg. Când sosea, era negru tuci, nu-l mai cunoşteau nici copiii. Odată, cum venise el cu trenul de noapte, dimineaţa a ieşit ca omul prin curte să vadă de una, de alta. Domnul Ghiţă, vecinul lor, s-a uitat, s-a sucit, s-a frăsuit şi o dată s-a apropiat cu paşi mari de gard.

- Domnule, nu te supăra! Nu ştiu cine eşti. Dar îţi spun că ai greşit strada şi casa. Femeia asta e măritată şi are copii. Eu o ştiu femeie serioasă. Bărbatu i-i plecat în Rusia, la conducte. Dumneata n-ai ce să cauţi aici, ziua-n amiază, dacă eşti om serios. Să faci bine să-ţi iei catrafusele şi s-o-ntinzi că aici nu-i Podu Roşu!

Atunci Titi s-a apropiat de gard şi Ghiţă, când s-a uitat mai bine la el şi l-a recunoscut a început să plângă ca un copil, cu hohote. Aşa trăiau ei aici; ştiau tot unii despre alţii. Erau o familie mare care locuia în casele de pe stradă aşa cum locuiesc membrii unei familii în camere separate.

Senin

Foto: Elisa

După ce Caius a părăsit redacţia Gazetei de Nord-Vest, relatările despre evenimentele ulterioare devin confuze şi, deseori, contradictorii. Se pare că, pornind-o pe jos către casă, a fost luat de un autoturism de ocazie, fiind abandonat ceva mai încolo, după ce fu lăsat numai în chiloţi. Cu acest prilej, lui Caius îi fură luate şi actele.

Este dificil de precizat de ce eroul s-a întors mai apoi către Satu-Mare. În opinia Poliţiei din Carei, el ar fi plănuit să fure, ori să se dedea exhibiţionismului devenit, în cazul său, o rutină. Paisie, în schimb, duhovnicul lui Caius, pretinde că acesta ar fi dorit să se întoarcă la femeia iubită pe care, într-un moment de întunecare sufletească, o abandonase în spital.

Cert este că, în starea deja schiţată, Caius nimeri în arestul Poliţiei din Carei, aşezământ în care, datorită faimei dobândite, dar şi a costumaţiei sumare, acestea fiind agravate de lipsa documentelor de identitate, îndrăgostitul fu supus unei anchete dure.

- Aşadar, - ajunse la un prim set de concluzii domnul maior Delcea – dumneata nu fugeai din Satu-Mare, ci mergeai către Satu-Mare… Atunci ce pizda mă-tii cauţi în Carei, numa-n chiloţi?…

- Pornisem către casă, dar, fiind jefuit pe drum, am decis să mă întorc la Marieta…

- Morţii mă-tii de bandit, nu vezi că n-are nicio logică ce spui?… De ce n-ai rămas de la început cu femeia, dacă tot ai mârlit-o şi i-ai spart mutra după aia?…

Fireşte, discuţia se prelungi obositor, fără a se ajunge la vreun rezultat.

După ce cără şi goli tinetele din camerele arestului, Caius fu încuiat la izolare, loc lipsit până şi de scârbavnicul obiect în curăţirea căruia tocmai se specializase.

- Aici ai condiţii să te gândeşti şi, cu forţe proaspete, mâine vei declara tot ce aveai de gând să faci. Noapte bună!

Domnul maior introduse şi o notă de ironie în salutul final, nuanţă care-i scăpă mult încercatului îndrăgostit.

Noaptea trecu aşa cum trece orice noapte, iar zorii fură mai agitaţi decât de obicei.

………………

- Domnu’ maior Delcea, permiteţi să raportez. Infractorul care l-a adus ieri numa-n chiloţi a murit azi-noapte! – rosti precipitat un grad inferior.

După câteva clipe de tăcere, maiorul rosti:

- Futu-i!…

Ţinu apoi să se convingă personal de deces. Caius încremenise privind către nicăieri, cum privise întreaga lui viaţă.

- Uite-l, că şi zâmbeşte! – remarcă domnul Delcea. Are şi de ce, c-a murit în tura mea, să-mi facă belele, băga-mi-aş pula!…

……………………….

Cum medicii legişti au constatat un stop cardiac, istoria fu uitată în curând. Ulterior, unii au opinat că a fost vorba despre un nefericit concurs de împrejurări, alţii presupuneau că victima fu prada unui hazard al Destinului, alţii găsiră în întâmplare un argument pentru combaterea fumatului, singur Paisie socotind că aici a fost degetul Proniei, ipoteză pe care nu o îmbrăţişară prea mulţi.

Cam în acelaşi timp se stinse şi Marieta. Cum spitalul din Satu-Mare a fost renovat, zugrăvindu-se în scopuri electorale, mare parte din documente s-a pierdut, astfel că nu mai este nimănui limpede ce s-a petrecut.

Din nou, Paisie afirmă că, în viziune, a văzut sufletele celor doi devenite ca un singur glob auriu, într-o armonie desăvârşită. Dar, aşa cum cititorii şi-au dat seama, Părintele Paisie vorbeşte vrute şi nevrute, recomandându-se prudenţa în cazul afirmaţiilor sale…

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (VIII)

Foto: Daciana Cuc

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (VIII)

Filomela I Filomela II Filomela III Filomela IV Filomela V Filomela VI Filomela VII

În următoarele zile au apărut vizitatorii. De unde au aflat, cum s-au anunţat, ce instinct sigur au oamenii din cercul de cunoştinţe, precum corbii când află de existenţa unui cadavru, nu ştim. Câte doi, câte trei, colegi de serviciu, vecini, rude de a treia spiţă, toţi se buluciră la spital, la Filuţa. Cum ea nu vorbea deloc şi nici nu putea mânca nimic, vizitatorii se întreţineau între ei şi, ore bune, discuţiile se ţeseau în jurul ei ca o plasă deasă şi multicoloră, o plasă care o legăna halucinant şi o purta spre somn.

Se discuta orice. Despre ce s-a mai băgat la Billa, la reducere, despre ce poţi găsi la Spar să găteşti repede, ce pantofi au mai apărut la Amelly, ce se poartă primăvara asta. Cum a fugit de-acasă băiatul Cosovencei, de răul beţivului de tată-su, cine mai e internat în spital, de ce sapă ăştia în spate la Mall şi, când credeau c-a adormit Filuţa, despre tragedia ei.

- Da’ de când s-a apucat, dragă, de băut? Că nu a pus în viaţa ei picătura de băutură în gură. Auzi, să bea aşa de rău încât să cadă şi să-şi frângă gâtul… Cine ştie ce-o fi având femeia pe suflet, că e ascunsă, nu povesteşte nimic. Şi alea de la magazinul de jos au spus că, de cumpărat băutură, nu cumpără niciodată. Înseamnă că bea prin baruri. Nici nu te miri că a plecat barbatu-su de-acasă, păi cum să stai cu o beţivă?…

Aşa, între somn şi zumzăitul cumetrelor, află Filomela noastră că barbată-su şi-a luat catrafusele şi a plecat. „Mare brânză!” - exclamă ea uşurată. „Bine c-a plecat, m-a scutit de efortul de a-l da afară”.

La presupunerile care, din zvon, deveniseră certitudine, c-ar fi o băutoare versată, nu avea cum să protesteze şi nici nu putea să dovedească contrariul; căzuse într-un bar, chelnerul care chemase salvarea îi căutase în poşetă şi reţinuse exact preţul consumaţiei şi, când au venit brancardierii şi au ridicat-o, mirosea a băutură. Asta scria şi în fişa medicală la internare: „Bolnav adus în stare de comă profundă, datorată, prezumtiv, ingerării unei cantităţi de alcool, ebrietatea determinând căderea şi accidentarea”. Scria albastru pe alb. Nu-i făcuse nimeni testul alcoolemiei. De ce să i-l mai facă, unei femei pe care o culegi de jos dintr-un bar?

Vestea ca Filuţa lu’ don’ procuror Pistrinţ (aşa îi stâlcea lumea cunoscută numele domnului procuror, să-l ferească de ridicol) e beţivă a străbătut urbea dintr-un capăt în altul. Că de beată ce era a căzut şi şi-a frânt mandibula era de înţeles, în aceste condiţii. Că atunci când a căzut, era într-un bar deocheat, la Butterfly, împreuna cu amantul ei care a şters-o iepureşte şi a lăsat-o acolo, lată, în grija personalului localului. Că atunci când a plecat nu a achitat nici consumaţia, iar barul i-a trimis la birou domnului procuror nota de plată. Cum la fel de explicabilă era şi absenţa domnului Pizdrintz de la îndatoririle legitime de soţ al bolnavei. Toate aceste informaţii s-au ţesut ca o reţea de vorbe, pornind nu se ştie de unde, plutind câteva zile peste oraş şi mânate apoi de vântul primăvăratec departe, ca un zmeu de pânză pierdut de un copil. În urmă, s-a ţesut altă poveste, cu alţi protagonişti.

Toate aceste frânturi de informaţii au ajuns, pe căi ocolite, şi la Filomela. Filomela care reuşi, în a treia săptămână de spitalizare, să stea în capul oaselor, să-şi simtă piciorul stâng şi să-l mişte, de parcă ar fi fost o construcţie adiacentă a sa, pe care o urnea cu ajutorul unor pârghii şi scripeţi - ideea, comanda de mişcare pornea din minte, se transmitea nu se ştie pe unde şi se concretiza la capătul patului, unde vedea cearceaful alb mişcându-se fără să „simtă” mişcarea…

Reuşea să mănânce supa cu paiul, pe care infirmiera i-l vâra printre sârmele care-i susţineau cele două rânduri de dinţi frumoşi ca nişte perluţe întemniţate. Putea să-şi controleze sfincterele; asta a fost cea mai mare victorie a ei, pentru care a jubilat întreg colectivul de cadre medicale. „Da! Asta e un progres!”

Continuară perfuziile, în fiecare zi şi în fiecare noapte, prin acul înfipt în venă curgea în ea o soluţie care o ridica spre realitate, spre conştienţa propriului trup, spre viaţa normală. Ce mai era viaţa pentru Filomela, era greu de apreciat… Între dorinţa de a trăi şi „firul cu plumb” al lestului vieţii ei de până atunci, organismul ei alesese să trăiască, iar sufletul trăgea înspre întuneric, ca un cal nărăvaş care vrea neapărat s-o ia prin şanţ.

Zori cenuşii

Foto: Alex Mazilu

Ziua începu cât se poate de prost pentru Crina. De cu seară îşi vopsise părul, iar acum se privea în oglindă clocotind de mânie:

- Ăsta-i roşcat la ei? Zici că am în cap un căcat!… Arăt fix ca pula! Io-i dau în judecată!…

Oricine o cunoaşte pe Crina ar fi fost uimit s-o audă vorbind astfel, dar, pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că, atunci când te aştepţi să ai părul de un roşu strălucitor şi te pomeneşti, în schimb, cu un brun insipid încadrând o faţă devenită stupidă, este destul de dificil să te stăpâneşti.

- Nu pot să ies în halul ăsta! – îşi mai zise tânăra directoare a Gazetei de Nord-Vest.

Cum trebuia, totuşi, să ajungă la redacţie, Crina-şi îndesă pe cap un fel de bască şi, căutând să treacă neobservată, se furişă pe uliţă simţind că urăşte pe toată lumea.

…………………………

În vreme ce Crina suferea astfel, Caius se deşteptă după un somn bun şi mâncă cu poftă ciricul de pâine cu marmeladă, însoţit de-un ceai cu gust incert, însă fierbinte. În ajun, după ce spălase coridorul, se primeni în ghereta ce slujea şi drept closet, spălându-şi şi hainele. După micul dejun, Caius profită de faptul că prinsese o zi de frizer, fiind tuns la zero. Apoi, fu din nou chemat afară:

- Semnează aici şi poţi să pleci! – îi spuse, plictisit, domnul colonel Munteanu.

Bucuros, Caius se grăbi să semneze, după care un sergent îi înmână actele, şireturile, şerveţelele parfumate şi cei douăzeci de lei noi.

- Ar mai fi ceasul şi cureaua… - atenţionă Caius.

- Păi, ce să faci cu cureaua? – interveni domnul colonel. Şi-aşa-ţi place ţie să-ţi dai pantalonii jos în tot locul… Cureaua doar te-ar îngreuna… Iar de ceas, sincer, nu-mi aduc aminte. E vreun ceas pe-acolo? – îl întrebă pe sergent.

- Nu-i! Doar ştiţi că…

- Mă rog, n-are importanţă… - zise colonelul, conciliant. Cel mai bine ar fi să te duci – reveni el la infractor – fără să mai faci atâta gură. Ţi-am dat banii şi şerveţelele, băi, ca să miroşi frumos când mergi s-o fuţi pe aia pe care-ai băgat-o-n spital! De altfel, ai şi semnat că nu ai nici un fel de pretenţii… Uite, te-am şi tuns… Îţi stă mai bine aşa!…

Caius părăsi sediul IPJ Satu-Mare într-o dispoziţie incomprehensibilă. Cu talpa pantofului drept clămpănind la fiecare pas, ţinându-şi pantalonii cu o mână şi, pe deasupra, tuns chilug… La bicicletă renunţase să se mai gândească. Pentru un moment, îi veni gust să-şi curme zilele în vreun fel, însă, mai apoi, îşi aminti că mai are o cunoştinţă în Satu-Mare. Însufleţit de o nădejde nu întru totul justificată, Caius o porni către redacţia Gazetei de Nord-Vest.

……………………………

Ajunsă la birou, Crina căută pe bloguri o consolare. „Poate-a băgat Vania ceva mişto… Căcat! Iar a pus-o pe Savitsky… Nu, că şi ăsta-i cretin!… Să văd, poate la Rebel o fi ceva…”. Pe când gândea acestea, o bătaie timidă în uşă o agasă.

- Daa! – strigă fosta roşcată, pe un ton ce-ar fi alungat pe oricine, mai puţin pe Caius, pentru care nu prea mai conta nimic.

- Bună dimineaţa, Doamna Directoare! – susură acesta.

- Bună pe dracu’! Tu eşti tot aici? Deja ai cinci zile-n Satu-Mare, nici Lazăr în mormânt n-a stat atâta!…

Caius se aşteptase la un alt curs al discuţiei, astfel că amuţi, foindu-se prin încăpere fâstâcit.

- Nu mai clămpăni atât din pantofu’ ăla, că mă scoţi din sărite! – îi reproşă Crina, pe bună dreptate.

Făcându-şi curaj, Caius prinse să-i expună ultimele sale peripeţii. Crina îl ascultă, la început în silă, apoi cu ceva mai multă însufleţire:

- Zici că Poliţia ţi-a dat banii înapoi? Numa’ bine, ca să-mi poţi returna datoria Marietei. Că, de când ai băgat-o în spital, stau cu praful de-o palmă aici şi aia nici gând să-mi înapoieze banii…

- Eu mă gândeam – îndrăzni Caius – că mă veţi ajuta să mă întorc în Timişoara… Acum, am rămas şi fără bicicletă…

- De când prinzi muşte pe aici, puteai să ajungi înapoi şi pe jos! – îl lămuri Crina. E luna mai, afară-i plăcut, au înflorit şi salcâmii… Ce mai vrei?

Caius aproape înţelese că aceasta ar fi soluţia pentru a se întoarce acasă. Totuşi, gândul de a parcurge pe picioare 350 de kilometri, în condiţiile în care pantalonii trebuiau susţinuţi cu mâna iar un pantof clămpăne la fiecare pas, îl descurajă.

- Uitaţi, Doamna Directoare, s-a desprins şi talpa pantofului…

- O legi cu o sârmă! – găsi femeia soluţia practică. Când ai plecat, nu ţi-a dat prin minte să încalţi ceva mai de calitate? Doar n-ai vrea acum să te încalţ eu!…

Cum Caius mai murmură ceva, Crina izbucni:

- Vezi şi tu că mi-a dat Darius un comment şi că trebuie să-i răspund! Mă laşi să mă concentrez?…

- Da, doamnă…

Caius dădu să plece, fără vreun plan precis.

- Hei, unde-o întinzi? – îl strigă Crina.

Nefericitul se opri, socotind că, în ultimul ceas, va primi totuşi un oarecare ajutor.

- N-ai de gând să-mi dai banii ăia odată? – continuă directoarea. Că doar n-o să vă sponsorizez eu beţiile…

Mecanic, Caius întinse o bancnotă de zece lei, după care rămase ca-n aşteptare.

- Bun, e-n regulă! – căută Crina să-l expedieze. Sau, ce mai e?…

- Păi, Marietei i-aţi dat doar cinci lei… - îngăimă tristul îndrăgostit.

- Bun, dar aţi fost două persoane! Cinci ori doi face zece, nu? Şi-acum, te rog să mă laşi, că a mai scris şi Oana ceva…

Parcă cu încetinitorul, Caius se retrase în cele din urmă. Ajuns în stradă, oraşul îl privi indiferent.

Stări confuze

 

 

Caius primi ştirile referitoare la starea Marietei ca pe o lovitură de topor în frunte. Fără a mai avea puterea de a răspunde ceva, porni buimac pe scări şi, într-un târziu, părăsi spitalul. Lumina amiezii de mai îl remontă într-o măsură, atâta cât să meargă mecanic către locul în care-şi parcase vehiculul.

„Mi-au furat bicicleta!” – îi trecu prin minte, observând locul gol. Cum alt gând nu-i mai veni, Caius rămase inert, privind către nicăieri.

- Uite-l pe ăla care umblă din oraş în oraş şi-şi arată curul!…

- Se uită de-un ceas la biciclete… Ăsta vrea să fure!…

Ca de obicei, Poliţia de proximitate se afla la datorie, iar atitudinea nefirească a eroului nostru atrase atenţia. Cei doi veghetori ai ordinii se apropiară de suspect şi-i cerură actele.

- Cu ce prilej prin Satu-Mare? – întrebă, sever, căpitanul Dâncu.

- Sunt în vizită la femeia pe care o iubesc… - îngăimă Caius, ca dintr-o altă lume.

- Mda… Şi cetăţeana poate confirma că vă cunoaşte?

- Nu, nu poate… E internată în spital…

- Foarte interesantă iubirea asta a dumitale! – interveni plutonierul Damşe. Rezumând, dumneata vii din Timişoara, abordezi o femeie în Satu-Mare, iar respectiva intră în spital… Apoi, stai şi priveşti la biciclete… Mă mir că încă nu ţi-ai dat pantalonii jos!

- Dar… - murmură îndrăgostitul.

- Lasă, că explici tu ce ai de explicat la Inspectorat…

……………….

Escortat de cei doi reprezentanţi ai Legii, Caius ajunse la sediul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Satu-Mare (IPJSM), în al cărui subsol fu întâi percheziţionat la piele. Cum asupra sa nu avea decât un ceas, suma de 20 de lei noi, actele şi câteva şerveţele parfumate, suspiciunile sporiră. Într-adevăr, ce poţi face la 350 de kilometri depărtare de casă cu doar douăzeci de RON asupra ta?

- Ăsta ascunde ceva… - observă domnul colonel Munteanu. L-ai căutat peste tot?

- În cur n-are nimic… - răspunse poliţistul însărcinat cu percheziţia, costumat civil. Să văd în tocurile pantofilor.

Izbind încălţările de calorifer, talpa pantofului de pe piciorul drept cedă.

- N-avea nimic nici aici. Da’ o să-i clămpăne talpa, că s-a desprins…

- Las’că se descurcă el! – concluzionă colonelul. Să nu uiţi să-i reţii şireturile şi cureaua…

După ampretare, Caius fu condus într-o încăpere cu paturi din cornier, etajate. Cu totul, erau nouă paturi, pe trei şiruri verticale. În stânga încăperii se afla toaleta, constând dintr-un orificiu generos în pardoseală şi-o sârmuliţă ieşită din perete de care, dacă trăgeai, aveai parte de-un jet de apă caldă provenit dintr-un alt orificiu, ceva mai îngust. Pe jos, mozaicul lucea, fiind, pesemne, lustruit cu fulgi de săpun.

Un individ robust, îmbrăcat în izmene albe lungi şi-o cămaşă cadrilată, se prezentă noului venit:

- Eu sunt Groza, şeful de cameră, cercetat pentru trafic de influenţă. Pentru ce eşti aici?

- Nu ştiu… - răspunse Caius gâtuit, intimidat de noul ambient.

- Ei, nu face nimic! – îl încurajă şeful de cameră. Aici ţi se vor crea condiţii ca să-ţi aduci aminte. Ai ţigări?

Din fericire, Caius avea asupra sa un pachet aproape plin. Conform unui ritual de care acum afla, trebui să-şi servească noii colegi: Virgil, reţinut pentru tâlhărie, Toma, cercetat pentru viol, şi Groza, despre care am mai amintit.

- Sunt cinci paturi libere, poţi să-ţi alegi pe care-l vrei. Dar, la alea din stânga, te vede uşor de la vizetă… - făcu Toma un sumar instructaj.

Curând fu adusă cina, constând dintr-o bucată de turtoi şi-un fel de fiertură din varză murată.

- Las’ că-i fain! – opină Groza. Acuşi o să înceapă cu spanacul plin de nisip şi cu guliile lemnoase… Deocamdată, e regimul de iarnă… Tu, ce-ai mai auzit pe-afară, nu dau ăştia Decret?…

Caius nu apucă să răspundă – măcar că nici n-ar fi ştiut ce să spună – căci fu chemat pe coridor:

- Hai, bă, timişoreanule! Ai venit să faci burta mare în arest? Dă-i drumu’ şi freacă coridoru’!…

În vreme ce Caius îndeplinea corvoada, noii săi colegi de cameră îşi dădură cu presupusul că este suspect ca, un nou adus, să fie scos după nici câteva ceasuri din încăpere…

- E clar! – clamă Virgil. E prăduitor…

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (VII)

 

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (VII)

 

Filomela I   Filomela II   Filomela III   Filomela IV   Filomela V   Filomela VI

 

 

Înserarea înroşeşte linia orizontului, norii par din vată de zahăr roz. Parcă un pictor distrat a colorat cerul cu pasteluri siropoase, ca-ntr-un dormitor de domnişoară de pension. Dacă n-ai şti că-i seară, ţi s-ar părea ca e un incendiu, undeva, la marginea cartierelor de blocuri. Un incendiu uriaş.

La incendiu s-a gândit şi Filomela când a ridicat pleoapele de pe ochii fierbinţi. „Arde!” - a vrut să strige, dar sunetele s-au izbit de bolta palatină. Nu putea vorbi. Încercă să se ridice în capul oaselor. O durere ca de sfredel îi străbătu întreg corpul. Nu se putea ridica.

 De nicăieri, apăru o femeie cu o faţă rotundă, ca o păpuşă cu capul de var, cu o coroana de inele blonde în jurul feţei luminoase, cu ochii negri, conturaţi. „O fi îngerul de la Poarta Raiului…”

- Vă rog să staţi liniştită! - rosti îngerul cu coroana de bucle blonde şi ochi negri. Sunteţi în salon la neurologie, aţi suferit un traumatism cranian, dar acum sunteţi în afara oricărui pericol - recita mai departe îngerul, prefăcându-se în asistentă. Aveţi o perfuzie care o să vă ajute. Veţi mai avea leşinuri şi pierderi de memorie, să nu vă speriaţi, sunt normale…

 „Normale ţi s-or fi părând ţie, care umbli pe-aici…” - gândi cu amărăciune Filomela.

- Aveţi familie? Deschideţi mâna stângă dacă da.

Filomela repetă exerciţiul descoperit cu prilejul internării.

- Pot să caut în poşetă, aveţi număr de telefon, agendă, ceva? - insistă îngerul.

Filomela încuviinţă. Doamna cu faţa rotundă de var căută în poşetă, scoase pe rând toate flecuşteţele pe care le are orice femeie cu ea, găsi o agendă şi, perspicace, luă buletinul ca să-şi dea seama care e numele, deşi ştia de când îi fusese adusa bolnava că are un nume … neobişnuit.

- Doamna Pizdrintz -  şi abia îşi stăpâni hohotul de râs care-i juca în gât - doamna Filomela, se corectă ea, aveţi soţ?

Filomela ezita preţ de zece secunde. „Am sau n-am?” - se întrebă ea. Roti degetele în sens de „aşa şi-aşa”. Asistenta, înţelegând că nu e-n regulă ceva, conchise:

- O lăsăm pe mai târziu, bine?

Filomela deschise degetele şi întoarse palma a întrebare, arătând spre cap, spre gură.

- Aaa! - exclamă îngerul blond -, de ce nu puteţi vorbi?, asta vreţi să mă-ntrebaţi?

Filomela încuviinţă din mână.

- V-aţi fracturat mandibula şi e operată, prinsă cu tije. O să vă hrănim prin perfuzie. Curând veţi putea bea supa cu paiul. Toaleta o să v-o facă fetele noastre. Când veţi putea, după ce o să fiţi ceva mai bine, o să scrieţi cu mâna stângă, dacă doriţi.

Indicaţiile asistentei o liniştiră într-o măsură şi o îngrijorară într-alta. „De câte zile era aici?” Încercă să ghicească după înserare. Nici un răspuns. Se uită prin salon, mătură cu coada ochiului. Era singură într-o rezervă. Era curăţel. În faţă, o chiuvetă şi o oglindă deasupra. Alături de chiuvetă, o uşă. „O fi baia…” - se gândi ea. „Deci, - recapitulă ea contabiliceşte - am căzut la barul ăla, mi-am fracturat mandibula, nu-mi pot mişca mâna dreaptă, nu pot vorbi, nu pot mânca, nu pot să mă ridic din pat. Nu pot?” O străfulgeră o idee. Încercă să se concentreze asupra picioarelor, a locului unde ar fi trebuit să se afle ele şi să le mişte. Nu simţi nimic. „Nu am picioare?…” Întinse mâna stângă cât putu şi verifică. Erau acolo, până la nivelul genunchiului, cel puţin. „Sunt paralizată!” - îi trecu ei fulgerător prin minte. Odată cu gândul acesta îngrozitor, porniră şi lacrimile. Fierbinţi şi usturătoare, se prelingeau prin colţurile ochilor înspre tâmple şi se răceau în păr.

Asistenta apăru împreuna cu un doctor zâmbitor, calm, cu nişte ochi uluitor de verzi, ca iarba de primăvară.

- Bună ziua, doamnă! - rosti el cu voce caldă şi blândă, evitând vreun alt apelativ. Suntem în a opta zi de tratament. Mă bucur că v-aţi revenit astăzi, altfel ar fi trebuit să vă trimitem înapoi la terapie intensivă…

Filomela mări ochii, îngrozita. Era de opt zile în spital şi Aristotel nu venise la ea… Când au trecut opt zile? Ce i se întâmplase în tot acest timp?

Doctorul continua pe ton profesional. dar cald:

- Aveţi un hematom în zona parietală, încercăm să-l resorbim cu tratament specific. Din cauza asta nu vă simţiţi mâna dreaptă şi picioarele. În plus, sunteţi şi în urma unei anestezii generale. Organismul răspunde bine, e rezistent şi cooperează. Sunteţi operată doar la mandibulă, e fracturată, acum e prinsă cu un suport. Ce faceţi, plângeţi?  Păi, cum aşa? O femeie în toată firea, care a trecut prin … ce-a trecut - evită doctorul cuvântul magic -, să plângă?…

Filomela se gândi cu jale ce câmp de bătălie era corpul ei, văzut ca o entitate distinctă, urmărită dinafară, în mod neutru. Doctorul îi mai dădu  câteva indicaţii în limbajul lor întortocheat, de neînţeles pentru profani, asistentei, care scrise disciplinată în foaie, salută şi ieşi.  

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (VI)

 

 

 

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (VI)

 

Filomela I   Filomela II   Filomela III   Filomela IV   Filomela V  

 

 

 

Printr-un ochi de geam murdar - celelalte şapte ochiuri lipseau şi erau înfundate cu cartoane - se vedea afară. Încăperea neaerisită, rece, tristă, cu podelele curate totuşi, adăpostea un divan desfundat, pe care zăceau trei paltoane unele peste altele, şi o măsuţă de lemn, gata să se prăbuşească. Pe măsuţă, lampa de gaz, cu ţilindrul afumat, radioul negru fără apărătoare la difuzor,  un cerc maroniu decupat. Într-un colţ îndepărtat, un godin dărăpănat, doar cu două picioare, în locul celui de-al treilea stând trei cărămizi, una peste alta. Burlanele erau închipuite din mai multe table îndoite, strânse cu sârmă, să semene a cilindru. Lângă godinul ruginit şi desfundat, fără ochiuri, câteva lemne. Pe masă, o cutie de Delma în care era zahăr. Cel mai mare, Alin, înmuie degetul în gură şi îl întinse în cutie.

- E zahăr, zahăr, băi!

Sub masă, găsiră o sticlă înfundată cu dop sigilat. Se căzniră să citească ce scrie pe ea:

- Car-mel - silabisi Andrei, deşteptul străzii. O fi sirop de caramel - zise.

Căutară ceva ca să deschidă sticla. Pentru folia de plastic de deasupra au fost suficienţi dinţii lor ascuţiţi, de viezure. Însă dopul de plută nu se dădea scos. Încercară cu o sârmă. O înfipseră în dop şi au scos câte puţin, câte puţin, firimituri de plută.

- Nici până mâine n-o deschidem aşa - spuse Alin. Am eu o metoda. Victor, adu lampa. Să găsim o sfoară…

O găsiră, atârnată de un cui bătut în pervaz, de care atârna şi o perdea albastră cu trandafiri roşii. Alin desfăcu capacul lămpii, îmbibă sfoara în gaz, o scoase şi o legă în jurul gâtului sticlei.

- Am învăţat la un curs de supravieţuire, într-a cincea, am fost la cercetaşi - răspunse el privirilor intrigate ale celor doi companioni. Acum, îi dăm foc…

Căutară o brichetă, la început s-au ars la degete, apoi au reuşit să aprindă capătul sforii. În jurul sticlei s-a înfiripat un rug aprins, cum erau cercurile de foc prin care săreau leii, la circ. Priveau fascinaţi flacăra albăstruie. Când s-a stins, Alin a bătut cu un lemn în gâtul sticlei.

„Pac!” - s-a auzit… Încăperea austeră s-a umplut de o aromă dulceagă şi parfumată. Căutară o cană, vărsară din sticlă… Alin bău primul.

- E sirop de trandafiri cu smochine…

Băură pe rând, atenţi, şi plescăiră din limbă. Le-a plăcut. S-au aşezat apoi pe divan şi au început să inventeze fiecare - ajutat şi de bruma de informaţii culese la mesele de prânz în familie - o identitate pentru August Palton. Orele trecură, la fel cana în care au tot turnat Carmel, din mână în mână. Răpuşi de dulceaţă şi de căldura ce intra prin uşa deschisa, căldură înmiresmată de luna mai, adormiră printre paltoane.

 

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (V)

Foto: Vladimir C.

 

 

Gabriela Savitsky - Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton (V)

 

Filomela I  Filomela II  Filomela III  Filomela IV

 

 

Trei capete rotunde şi mititele se iţesc de după canatul unei uşi galbene, scorojite, cu vopseaua mâncată sub care se vede, ici-colo, altă vopsea, albastră. Uşa fusese doar închisă cu un cablu verde petrecut de trei ori după un cui bătut în zidăria din cărămizi roşii, mâncată şi ea de ploi şi vânturi. Cei trei trecură, furişaţi, pragul. În aceasta dărăpănătură, o casă evreiască veche, părăsită de la Revoluţie, când proprietarii plecaseră în Palestina, cum auziseră ei de la părinţii lor, locuia August Palton.

August era un ins despre care nimeni de pe stradă nu ştia nimic cert. Se construiseră tot felul de scenarii, când apăruse el în oraş, şi apoi pe strada lor, cu o motocicletă CZ, vişinie, acum doi ani. Nea’ Titi, din capul străzii, om umblat prin toată lumea - lucrase şi la construirea conductelor de gaz din Kazahstan - îi zicea lu’ nea Ghiţă care nu ieşise în viaţa lui din oraş, amândoi pensionari acum, cu timp berechet pentru poveste:

- Măi, dom’ Ghiţă, ăsta a fost în Legiunea Străină! Să-mi moară ce-am mai scump daca Mirel asta, sau cum l-o fi chemând, n-a fost in legiune!

- Ce să-ţi moară, bre, lasă, să nu-ţi mai moară nimic! Ce să-ţi mai moară? - zicea nea Ghiţă cu subînţeles. Nu mai are ce să ne moară, salut! Nu te mai jura ca un prost, pe un străin. O fi fost. E o vinitură şi noi trebuie să-l tratăm cu circumspecţie.

Nea Ghiţă rosti cuvântul „circumspectie” de parcă ar fi scos din gura cu doi dinţi lipsă, unul sus şi unul jos, o perlă nepreţuită. Cuvântul îl citise la gazetă, la Jurnalu’. I-a plăcut aşa de mult că l-a tot repetat toată dimineaţa, în timp ce a hrănit găinile şi porcul.

- Ce mă priviţi, fă, cu circumspecţie? - le-a zis, vesel, găinilor şi mai apoi lu’ Titişor - aşa îl botezase pe porc, de-al dracu’, în zeflemeaua lui nea Titi care prea le ştia el pe toate -; îl întrebă şi pe el: Ce-i, bre, Titişor, ai devenit şi tu circumspect cu lăturile? - şi râse cu înţeles numai de el ştiut…

 

August Palton pleca dimineaţa, în zorii zilei, când strada nu era încă deşteptată, doar vreo doi bărbaţi care lucrau pe undeva ieşeau cu bicicletele pe poartă deodată cu el, treceau pe lângă el înfioraţi, de parcă ar fi trecut pe lângă o umbră şi salutau doar scuturând capul. Să nu-l salute deloc, nu se făcea, era vecinul lor, aşa cum era, iar să-i dăruiască vreo vorbă, era prea mult: August Palton nu era în rândul lumii, nu merita atare consideraţie. Asta ştiau sigur copiii, cei trei năzdravani care desfăcuseră sârma verde şi intraseră în dărăpănătura în care înnopta August Palton. Se întorcea noaptea târziu cu câte o pungă de plastic în mână, îşi desfăcea sârma care ţinea uşa răzimată să nu se ducă de perete, aprindea o lampă cu petrol, veche, din vremea lui Ceauşescu, o lampă pe care o găsise în podul casei, citea sau asculta ceva la un aparat cu baterii, apoi, după ce toate luminile de pe stradă se stingeau, se stingea şi a lui. Dimineaţa, la al doilea cântat al cocoşilor, nimeni nu-i auzea paşii molcomi. Unde se ducea, nu ştia nimeni să spună. Tanti Vetuţa, o dolofană roşie în obraji, straşnic de harnică şi straşnic de gureşă, zicea că l-a văzut la molul care se construia la marginea târgului  - lucra pe-o macara care aşeza panourile de sticlă.

- E iscusit, August al nostru. Îţi trebuie precizie acolo şi ochi buni, şi ştiinţă, să ridici panourile cât trebuie, să le prindă oamenii la fix unele de altele - zicea cu voce înaltă şi veselă tanti Vetuţa, „poşta” cartierului.

De la ea puteai să afli tot despre toată strada. Ce mănâncă fiecare, unde lucrează, ce şi-a mai cumpărat în casă, unde lucrează - dacă lucrează - fetele lui moş Andrei, plecate în Italia, de un an, cu cine umbla nea Vichenti, „craiul” recunoscut al mahalalei, cui îi mai face vizite „de curtozie” - cum se exprima tanti Vetuţa zâmbind cu înţeles şi ridicând din sprâncene …

Vasile hornarul zicea, însă, că l-a văzut la aeroport:

- Ducea bagaje cu un cărucior ca o maşinuţă, lu’ domnii care veneau cu avionul, l-am văzut eu - spunea nea Vasile, uitându-se într-o parte.

- Taci, bă, Vasile, că ţie ţi s-a pus stirigia pe ochi, nu mai vezi bine. Ce să caute August Palton la aeroport? Acolo e zonă securizată - îi zise în zeflemea nea Titi. Decât dacă o fi având vreo misiune… - mai zise Titi privindu-şi vârfurile tenişilor zdrenţuiţi cu care târşâia toată ziua, de la o poartă la alta.

- Da, i-ai dat tu o misiune, să păzească aeroportul de terorişti, mare goangă mai eşti şi tu -  îl ironiza nea Vasile şi se arunca în şaua bicicletei, îndepărtându-se. Nea Titi nu apucă să-i răspundă, dar ar fi vrut.

Cert este că nimeni de pe strada Sicofanţilor nu ştia nimic sigur despre personajul care era chiriaş vremelnic fără chirie, pe strada lor. Mânaţi de curiozitate şi ispitiţi de discuţiile obişnuite de la masa de prânz, când toată familia vorbea despre August Palton, punându-i-se în cârcă toate întâmplările deosebite din oraş - dacă era un incendiu, August Palton salvase un copil, dacă s-a rupt podul, August Palton salvase o mămică şi un copil dintr-o maşină căzută în râu, dacă-şi rupsese cineva piciorul, August Palton îl dusese în braţe până la spital, dacă se rupsese un copac pe bulevard şi căzuse pe un biet trecător, August Palton fusese acela care luase trunchiul gros şi-l aruncase cât colo - cei trei copii s-au hotărât să dezlege misterul locuinţei lui August, unde nimeni nu intrase vreodată… De unde deducem că oamenii au mereu nevoie de eroi pozitivi. Şi, dacă nu-i găsesc în viaţa reală, îi inventează sau ţes legende în jurul unor personaje enigmatice…