Pana de automobil (Die Panne)

Adunat de prin cârciumi, Marcel se îndreptă spre casă. Cum a fost Ziua Bărbatului, avu un motiv suplimentar de a se supune rutinei zilnice. Atâta doar că, momit de vraja strălucirii primăvăratice, Marcel plusă, rupând monotonia, şi comandă un cocteil letal după altul, până când camarazii fură nevoiţi să-l dea afară chiar şi din Patricia.

„Auzi la ei, cică vorbesc numai tâmpenii!… Da’, pe ei nu se văd? Băga-i-aş…” – din decenţă, Marcel opri gândul aici, şi-l deturnă către alte tărâmuri. „Ce chestie! Întunericul alcoolului îmi dă o stare luminoasă…”. Poate că analiza aceasta nu era tocmai una plină de acribie, dar exprima o stare subiectivă, în care nu avem cum să ne amestecăm.

În pofida logicii, Marcel intră în apartament bine dispus, euforia fiindu-i însoţitoare suficientă spre a nu mai resimţi singurătatea care-l macină de obicei. Astfel, văzând în mijlocul apartamentului un autoturism Dacia 1300, de culoare galbenă, stând chircit şi defecând pe covor, nu se miră excesiv.

„Cum o fi încăput pe uşă? Ce chestie!… Şi-i ca nouă, deşi nu se mai fabrică de mult tipul ăsta…”.

- Bă, nu te căca la mine pe covor! Du-te la closet! Şi să tragi apa, că n-am să spăl eu după tine!… – trecu Marcel la un alt aspect al acestei inedite vizite.

„De fapt, la ce mă agit? Maşinile nu vorbesc şi nici nu pricep ce le spui… Asta se mai şi chirceşte şi se screme… Da’, ce mă mir? Cum lucrează ăştia…”. Pe punctul de a accepta faptul ca atare, Marcel avu o revelaţie: autoturismele nu defecă! Cel mult, scapă ulei… „E clar! Tremens! Emil mi-a spus că, dacă atingi obiectul din vedenie, acela dispare…” – şi, pe dată, atinse autoturismul galben care, conformându-se logicii lui Emil, dispăru. „Puteam s-o mai las, că era mişto… Acum, s-a dus… De fapt, decât să-mi balege covorul… Bun, ar fi dispărut şi aia, dar trebuia s-o ating! Eh, ducă-se, tot nu era de-adevărat!”.

Consolat oarecum, ebrietizatul trecu în odaia alăturată. Aici fu întâmpinat de puzderie de pitici, aliniaţi hieratic pe două şiruri. „Iar m-a lovit! Ăştia nu aveau cum intra şi, în plus, la cât e rahatul ăsta de chiţimie nici n-au cum să încapă toţi… E tot tremens!”. Pentru a nu mai pierde vremea cu conversaţii de prisos, amfitrionul îl atinse pe primul dintre pitici, iar aceştia, conform legilor lui Emil, se volatilizară. Un singur pitic a mai rămas, după împlinirea acestei proceduri.

- Tu de ce nu dispari? – întrebă gazda.

- Eu nu sunt o halucinaţie provocată de delirium tremens, eu sunt un personaj literar… Mă numesc Our şi am trecut printr-o conjunctură nasoală în Mnemess, trebuind să părăsesc locaţia…

- Mă rog… Eu sunt Marcel şi-am băut ca un zeu! Şi asta-i locaţia ce-mi aparţine şi vreau să mă culc! N-am eu grija personajelor literare!

Cum Our nu mai răspunse nimic, Marcel se trânti pe divan. Pantofii-i mai zdroncăniră pe duşumea, unul după celălalt. „Bine că n-am încălţat azi pe ăia cu şireturi! Ar fi trebuit să-i desfac… O fi plecat pocitania? Auzi, Mnemess! Mă cac în toată literatura lor! N-aud nicio mişcare, cred că s-o fi dus… În definitiv, treaba lui! Dă-l în mă-sa!…”.

Curând, Marcel visă. Nu vom insista asupra visului său, fiind tot unul de rutină, precum întreaga sa existenţă, ca să o numim într-un fel. Partea mai spectaculoasă a zilei s-a încheiat, nici aceea nefiind tocmai una antologică.